duminică, 16 mai 2010

Copil


Am fost un copil ciudat. Un pic desprins de realitate, din cauza unei imaginatii debordante, judecat gresit uneori ca fiind incet la matematici si alte lucruri reci.
Inca de pe atunci fugeam de lume. Si ieseam din visele mele atunci cand venea tata acasa, mirosind a masina si a frig, de craciun, cu portocale in buzunar.
Nu eram bun la fotbal si nu colectionam surprize cu masini.
Vorbeam mult cu furnicile din gradina pentru ca erau simpatice si miroseau interesant.
Aveam doua bucurii pe zi.Cand erau desene animate cu roboti seara la sapte si jumate si cand ma jucam de unul singur.Le-am scris in ordinea importantei, nu in ordine cronologica.
Nu eram singuratic, dar ceilalti copii nu stiau decat sa alerge si sa tipe, sau sa mearga la furat caise. Eu aveam in gradina un laborator ascuns, pe o punte mica deasupra paraului in care se scaldau gastele si ratele. Acolo amestecam io substante nemaipomenite in eprubete fantastice si imi luam notite. Substantele erau acuarele in general iar eprubetele erau fiole goale de apa distilata pe care le furam din casa.
Cand venea Pastele era mare bucurie, ca imi cumparam adidasi noi. Am avut si din aia cu beculete, dar tarziu, abia prin clasa a patra. Mai primeam si alte chestii, dar nu le mai tin minte, pentru ca nu ma interesau.
Cand am intrat in clasa intai, m-am mutat de acasa intr-un castel vechi de 100 de ani. Castelul era inconjurat de o padure fermecata care ziua arata minunat, plina de zumzet si de ciripit iar noaptea era intunecoasa si de nepatruns si se auzeau zgomote nedeslusite printre copaci. Castelul era plin de copii de varsta mea, un pic diferiti – nu prea intelegeam eu de ce- si mergeam cu totii sa mancam dimineata, la pranz si seara in sala uriasa de mese a castelului, cu holurile cu mozaic vechi duduind de pasii care alergau spre mancarea calda si de rasete. Treceam nebagand in seama bucatariile mari in care se pregateau altadata bucate alese pentru boierii de atunci, printre lambriuri de stejar vechi si seminee de marmura neagra. Peretii gemeau de tablouri uriase care infatisau lucruri de neinteles. Singurele locuri care nu se potriveau acolo erau cabinetul medical, camera de sterilizare si depozitul de medicamente. Minunatul castel era un sanatoriu – orfelinat, iar toti copiii de acolo sufereau de oarece boala cronica sau de vreun handicap, iar majoritatea erau orfani. Mama lucra acolo ca infirmiera. Acolo mi-am petrecut trei ani din frageda mea viata. Mai precis primele clase primare.
Sanatoriul era inconjurat de un parc mare, cu livada si cu grajdurile boieresti care acum erau transformate in depozite gestionate dupa sistemul comunist. Revolutia inca nu incepuse, si sincer, nu prea ne-a afectat. Eu imi vedeam de ale mele. Aveam o gramada de ascunzatori in care stateam, fiind convins ca acolo nu o sa ma gaseasca nimeni. Fie in podul castelului, intr-o camera unde se puneau rufele la uscat, fie la subsol, printre tevile uriase de apa calda de langa centrala. Aveam si o scorbura intr-un stejar gros, undeva, dar acolo ma duceam doar ziua, ca noaptea mi-era frica sa ies afara. Imi zisesera copiii ca e bantuit parcul de boierul Ghica, care credeau ei ca e inmormantat undeva intr-o poiana si noaptea iesea afara.
Castelul avea si o biblioteca mare, in care isi avea biroul gestionarul, un om foarte bun cu care am ramas prieten chiar si dupa atatia ani. Ma lasa acolo sa citesc din cartile cu propaganda sovietica, chiar daca inca nu incepuse scoala. Eu citeam inca de la patru ani, ca m-a invatat mama. Aveam o cutie de Ness Cafe Amigo si de pe aia am citit prima oara. Pe atunci eram soim al patriei la gradinita. Am fost chiar comandant de grupa. Prima oara pusesera o fata, dar era şâşâita si nu putea sa zica juramantul corect la parada.Dar la biblioteca cel mai mult imi placea masina de scris. Petreceam ore in sir apasand pe butoane.
A trecut vara si a inceput scoala. Erau doua sali de clasa mari, la ultimul etaj al castelului. In fiecare sala erau cate doua randuri de banci. Pe randul de la geam era clasa intai iar pe celalalt clasa a treia. In cealalta sala de clasa erau dispuse la fel clasa a doua si a patra. Eram cam cate 10 copii intr-o grupa. Ceilalti copii nu mergeau la scoala. N-as putea sa va zic de ce. La varsta aia nu iti pui intrebari inutile.

-Nicusor, stai in prima banca, la geam, langa Andone!

Andone era un copil tuns scurt, pana la piele, cu capul de o rotunjime matematica si care transpira mult si fara un motiv intemeiat. Eu ma uitam mult pe geam, iar el ma gadila din cand in cand. Eram la fel de prieten cu el, cum eram si cu restul copiilor. Ma simteam de-al lor. Doar doamna invatatoare ma trata diferit. Oare pentru ca eram singurul de acolo cu parinti? Cu un viitor? Ma rog...dumneaei a zis ca fiindca sunt inteligent, de aia pretinde mai multe. Si peste tot, toata viata, lumea a pretins mai mult de la mine. Dupa ore, treceam des pe langa sala de clasa, dar nu intram niciodata in ea, ca mi-era frica de invatatoare. Ea era plecata de ore intregi de acolo, ca locuia in alta localitate. Insa eu aveam o teorie de-a mea, cum ca oamenii sunt toti niste statui, care cand plec eu din camera impietresc si raman acolo. Si ca toate lucrurile din jurul meu se misca doar cand ma apropii eu de ele. De aia nu intram io in clasa, ca sa nu se trezeasca invatatoarea.
A trecut clasa intai, a trecut si a doua si am ajuns si in clasa a treia. Doar eu, singur. Intamplarea a fost ca am promovat doar eu, dintre toti copiii de clasa a doua. Ceilalti au ramas repetenti. Pare greu de crezut, dar de aia va si povestesc. Ca e interesant. S-ar putea ca e chiar unic. Asa ca eu fiind toata clasa a treia, a fost mare necaz pe capul meu. Eu matematica, eu citire, eu cunoasterea naturii, eu lucrare de control, eu ieseam la tabla, eu tot, tot,tot. Nu are rost sa povestesc ce s-a intamplat , ca e plictisitor. Concluzia e ca eram doxa de cunostinte, la nivelul clasei a treia. Asa ca mama a decis sa ma transfere la o scoala normala cand a inceput clasa a patra, ca sa ma obisnuiesc cu un mediu mai aproape de normalitate.
Despartirea de castel a fost grea. Copil fiind, am plans dupa toti prietenii mei de acolo, dupa doamna invatatoare pe care am iubit-o enorm. Am facut multe boacane pe-acolo, dar nu vreau sa scriu o suta de pagini din ceea ce ar fi trebuit sa fie o postare scurta pe un bolg pe care nu il citeste aproape nimeni. Va mai zic doar ca, la scoala cealalta toti copiii erau uluiti, la fel si invatatoarea, ca raspundeam la toate intrebarile fara sa ridic mana si ieseam singur la tabla fara sa ma invite nimeni.Aaaa....si am luat premiul intai!


Daca v-a placut...treaba voastra!