Poveste fără început și cu final prost

Îmi amintesc cum desenam hărți imaginare cu degetul pe trupul tău gol,

iar tu râdeai.

Răsuflarea ta era a mea,

mâinile tale erau ale mele

și ne înconjuram unul pe altul din toate părțile.

Îmi umpleam gura și nările cu tine

și trăiam amândoi,

în secret,

în aceeași piele.

Printre ramurile copacilor, lumina dimineții pătrundea sugrumată pe fereastră...

iar lumea era departe, adormită...

Nimeni nu bănuia ca măcar existăm,

cu atât mai puțin că am făcut din noapte zi,

a mia oara,

iubindu-ne leneș,

obraznic,

fără remușcări.

Dar ne-am rătăcit prin lume.

Ne-am pierdut unul de altul și acum umblăm amândoi

orbi,

înjumătățiți,

cautându-ne unul pe celalalt cu mâinile răsfirate,

mereu găsind pe altcineva în cale.

Niciodată pe mine,

niciodată pe tine.

Dacia verde inchis

Irina avea o Dacie verde inchis. M-a luat la "ocazie", naiba stie unde ma duceam. Acasa tata murea iar noi eram inecati in durere. Era ziua mea. Irina conducea Dacia verde inchis si soarele ne batea in fata. Ma scaldam in frumusetea ei si ma simteam bine, desi nu ne vazusem niciodata Mi-a spus ca ii place Cranberries dar nu poate asculta in masina ca nu prea se mai gasesc casete iar Dacia verde inchis are casetofon. Eu i-am promis ca o sa ii dau caseta mea, pentru ca n-o mai ascult demult, fiindca nu ma mai doare ce ma durea. Mi-a dat numarul ei de telefon inainte sa cobor, dar n-am sunat-o niciodata. Nu stiu de ce, dar mi-a venit greu sa o fac. Poate fiindca parea prea frumos iar eu eram prea obisnuit sa plang. Dar in ziua aceea, am privit pe geam la soarele neclintit printre copaci si case si am zambit din Dacia verde inchis. Nu stiu cine esti sau unde, dar iti multumesc Irina care m-a dus undeva si pentru o jumatate de ora m-am simtit normal si toate au durut mai putin.

M-as naste iar (scrisa intr-o noapte, prin 2005)

Urasc timpul…
Toata lumea uraste timpul.
Timpul este ceea ce ne aduce mai
aproape de moarte.
Mi-e dor de inocenta…iar si iar. Parca toate aveau alt
gust, alt miros… Copilaria cea colorata plina de simplitate! Sunt ca un om care
a murit si a inviat din nou!Ma strange timpul. Numai de as avea mai multe vieti!
Mi-as petrece una compunand acelasi cantec pana ar fi perfect.
In alta m-as retrage si as iesi doar toamna…
As privi soarele printr-o frunza.
As mirosi pamantul, as gusta iarba, as alerga sute si mii de kilometri…
As urca pe un munte nesfarsit…
M-as tolani peste amintiri…
M-as naste din nou…
m-as naste din nou…



Ah!!!Ce lumina…
lumina…
LUMINA…
Eu nu sunt de nicaieri!
Si iata-ma aici!Am ajuns in sfarsit dupa ce am calatorit printr-un NIMIC etern!
Iata LUMINA…
Cate culori…
ce e asta?
aia ce e?
eu de unde sunt?
am mai fost undeva? nu…asta e prima data cand ma nasc…
Ah!cate culori…brrr…Si ce frig este…ce rece este apa!
Mmmm…..si ce miros!
MAMA…TATA…ce mari sunteti cu totii! Sunteti mari din nou.
Cata caldura…deci asa e caldura?
Ma doare…ce e asta?Simt un gol!Aaa…asta e foamea!
Ce noi sunt toate!Ce placut e sa mananci…
Ce ochi mari ai MAMA…esti moale. Unde esti?...ai plecat?
Aaa…erai in spatele meu…
Toate se misca foarte repede!
TATA…ce? Ai inteles ce am zis? In sfarsit ati invatat si
voi limba copiilor! A celor care vin de unde nu este NIMIC.
Ce? Nu am dreptate? Eu vorbesc limba voastra…bine…va las sa credeti ca m-ati
pacalit…
Dar eu v-am invatat pe voi sa vorbiti!
Uite…merg…merg!!!
Aaaa….. deci asa e cand mergi!
Ce greu este…am cazut!
Dar mai incerc o data…si inca o
data… si inca o data…uite…
Am reusit acum merg singur!
MAMA… gata…ramai aici!
Pe poarta scolii intru singur…uite, mai sunt copii! Si ei sunt singuri…
TATA,inca nu sunt barbat ca tine. Sunt mic! Si toate sunt asa de mari…de ce plang?
Pe geam vad frunze rosii, galbene, maro. Sunt frunze
moarte.
Deci asa este moartea?
Am iesit afara.
Stiu!!!
Voi aduna un morman de frunze si voi rade in fata mortii!!!
Ha-ha-ha!!!Sunt atat de copil! Arunc frunzele in sus! Eu le arunc
tare! tare! mai tare! …dar ele, lipsite de viata cad incet spre pamant.
Le e frica de el?
Ce conteaza? Eu ma joc!
Uite ce apa frumoasa…ce munte mare…ce oameni multi…ce flori colorate…si…mmmm…ce dulce e prajitura de acasa…
Stau intins pe iarba…ma simt ciudat…as vrea sa plec…gata!
M-am saturat de toti…vreau sa fug…nu ma intelege nimeni…
Aseara am visat-o pe EA.
Ce frumoasa era…
Hei! Uite-o ca vine!
Cat de mult ne iubim noi…Noi doi!
Doar noi doi!
Ne iubim atat de mult!
Ne iubeam atat de mult…
Noi doi ne iubeam atat de mult! Si ne-am fi iubit si mai mult daca nu pleca!
Daca nu era EL.
De ce ai plecat? Ce e durerea asta?… asa e moartea?...asa este cand mori?
Stiu!!!
Voi aduna un morman de iubiri moarte si le voi ingramadi pe toate in
paginile unei carti!
Apoi voi canta despre asta!
Sunt atat de tanar!!!
Atat de tanar!!!
Atat de tanar…oofff…am obosit!
MAMA!!!.........TATA!!!....
Unde sunteti?....ati plecat?...aaaaaa…acum inteleg…
Ati murit!
Da!nu e bine sa plang…de ce plang?Deci asta e moartea?Te ingalbenesti si dupa aia…dispari…
Ia sa ma asez eu aici pe piatra asta…
Lumea trece…toate-s mici…toate sunt atat de lipsite de importanta…
Hei!! Copile!! Ajuta-ma sa ma ridic…
Uite-o pe EA din nou… nu, nu e cu EL… el a murit demult…
O intamplare ca multe alte intamplari nefericite… eh!... De atunci au fost mai multe ELE.
Ce e dragostea pana la urma? …totul pare un vis…
Si timpul asta ma strange atat de tare!
As fi vrut sa fac mai multe…Urasc timpul…Toata lumea uraste timpul.
Mi-e dor de inocenta…iar si iar…parca toate aveau alt gust…alt miros…
Ma strange timpul!
Numai de as avea mai multe vieti!!!

Dar timpul nu iarta….
Ia sa ma asez eu aici, sub piatra asta… brrr… ce frig este! Sa trag si niste pamant deasupra!
Deci asta e moartea?
Asa este cand mori?
Da!
Asa este cand mori…
E ca si cand nu mai exista nimic!
Doar nimicul.
NIMICUL etern…

Camera cu amantul mort

Pe patul asezat atent la mijlocul peretelui opus ferestrei, zace cadavrul unui amant, cu camasa sfasiata in dreptul inimii.
Este liniste, si, totusi domneste o tensiune in aer.Ca un tablou inghetat, in tonuri gri, peste care bate soarele diminetii prin fereastra.
Mainile lui albastre si reci, care au strans atatia sani de femei si cupe cu vin, acum zac fara viata.Lira lui e muta, aruncata pe podea.Un pumn de monezi nenumarate imprastiat printre danteluri si matase si mucegai crescut pe perete, lemn vechi si miros greu.Are ochii intredeschisi.Aceiasi ochi cu care a privit spre cer cand era copil, care s-au incruntat si care au plans de inima franta.Acum se citeste o liniste stearsa in ei.
Cine stie daca otravurile sau vreo spada i-au venit de hac, sau poate chiar vreun glonte?Dar daca te uiti atent, pe gura din care tocmai a zburat bazaind o musca, i se citeste acelasi suras care l-a facut dorit, si care, poate, i-a atras sfarsitul...

PORN - it's cheaper than dating...

Macar o data in viata v-ati uitat la filme porno. Oricine.
Exista doua categorii de oameni, vis-a-vis de chestia asta: aia care se uita si aia care nu recunosc. Un studiu recent arata ca peste 37% din utilizatorii site-urilor porno, la nivel mondial, sunt femei! Ha!
Whatever, sa trecem la subiect.
Io am niste intrebari legate de subiectul asta:

Inainte de un film porno, se fac repetitii?

Exista rujuri blowjob resistant? Ca am vazut io pe una care dupa vreo cinspe' minute de bj, inca avea rujul intact. Si rujul ala a fost muncit, oameni buni...trust me, i've seen it! Si daca exista, oare cum ar arata reclama la un astfel de produs? ...just asking.

Printre toate activitatile rafinate ale omenirii, cum ar fi tortura,canibalismul sau masochismul, se numara si necrofilia. It takes a special kind of guy, dupa cum zicea cineva...Acuma, o intrebare inevitabila: ce titlu ar avea un astfel de film? primul lucru care mi-a venit in minte a fost "I've got a boner".Traducerea romaneasca ar fi "I-am supt ciolanul", traducere facuta dupa sistemul "Gone with the wind = Pe aripile vantului"

Pofta buna!

Un gand ciudat

Poate pentru multa lume suna stupid ce urmeaza sa zic (scriu) eu aici.

Ne-am obisnuit cu totii sa existe ziua de maine si sa existam si noi.
Universul asta e atat de mare si de complex, incat, daca incercam macar sa cuprindem cu mintea aceasta complexitate, intrebarea asta aproape ca nu mai suna absurd: oare am existat inainte sa ne nastem?
Cine sunt Eu?
Cine este fiecare Eu?
Ce ne face sa ticaim?
Si din aceste intrebari, s-a nascut o frica.
Cateodata mi-e teama sa adorm, pentru ca maine s-ar putea ca acest Eu sa dispara. Maine corpul meu poate se va trezi din somn, cu aceleasi gesturi, cu acelasi miros si cu aceleasi amintiri, dar Eu nu voi mai fi in el. Va fi un alt Eu care va avea gandurile acestui corp. Un alt Eu care va manipula informatiile stocate de mine in acest creier, si care va crede ca a existat dintotdeauna acolo si ca tot ce stie a invatat singur. Ca el a adunat toate acele experiente si informatii si amintiri.
Dar nu voi fi Eu.
Eu va deveni El.
Sau, de ce nu, poate ca Eu sunt un El?
Poate ca am aparut azi-dimineata, gandind ca am fost mereu acolo.Poate ca sunt atat de nou, ca un balon de sapun...Si cel care a trait tot ce cred Eu ca am trait, a disparut in somn...
Oare Eu sunt Eu?
Si daca nu sunt, ma bucur ca sunt acum. Si sper sa mai fiu tot Eu si maine.



Noapte buna...

Copil

Am fost un copil ciudat. Un pic desprins de realitate, din cauza unei imaginatii debordante, judecat gresit uneori ca fiind incet la matematici si alte lucruri reci.
Inca de pe atunci fugeam de lume. Si ieseam din visele mele atunci cand venea tata acasa, mirosind a masina si a frig, de craciun, cu portocale in buzunar.
Nu eram bun la fotbal si nu colectionam surprize cu masini.
Vorbeam mult cu furnicile din gradina pentru ca erau simpatice si miroseau interesant.
Aveam doua bucurii pe zi.Cand erau desene animate cu roboti seara la sapte si jumate si cand ma jucam de unul singur.Le-am scris in ordinea importantei, nu in ordine cronologica.
Nu eram singuratic, dar ceilalti copii nu stiau decat sa alerge si sa tipe, sau sa mearga la furat caise. Eu aveam in gradina un laborator ascuns, pe o punte mica deasupra paraului in care se scaldau gastele si ratele. Acolo amestecam io substante nemaipomenite in eprubete fantastice si imi luam notite. Substantele erau acuarele in general iar eprubetele erau fiole goale de apa distilata pe care le furam din casa.
Cand venea Pastele era mare bucurie, ca imi cumparam adidasi noi. Am avut si din aia cu beculete, dar tarziu, abia prin clasa a patra. Mai primeam si alte chestii, dar nu le mai tin minte, pentru ca nu ma interesau.
Cand am intrat in clasa intai, m-am mutat de acasa intr-un castel vechi de 100 de ani. Castelul era inconjurat de o padure fermecata care ziua arata minunat, plina de zumzet si de ciripit iar noaptea era intunecoasa si de nepatruns si se auzeau zgomote nedeslusite printre copaci. Castelul era plin de copii de varsta mea, un pic diferiti – nu prea intelegeam eu de ce- si mergeam cu totii sa mancam dimineata, la pranz si seara in sala uriasa de mese a castelului, cu holurile cu mozaic vechi duduind de pasii care alergau spre mancarea calda si de rasete. Treceam nebagand in seama bucatariile mari in care se pregateau altadata bucate alese pentru boierii de atunci, printre lambriuri de stejar vechi si seminee de marmura neagra. Peretii gemeau de tablouri uriase care infatisau lucruri de neinteles. Singurele locuri care nu se potriveau acolo erau cabinetul medical, camera de sterilizare si depozitul de medicamente. Minunatul castel era un sanatoriu – orfelinat, iar toti copiii de acolo sufereau de oarece boala cronica sau de vreun handicap, iar majoritatea erau orfani. Mama lucra acolo ca infirmiera. Acolo mi-am petrecut trei ani din frageda mea viata. Mai precis primele clase primare.
Sanatoriul era inconjurat de un parc mare, cu livada si cu grajdurile boieresti care acum erau transformate in depozite gestionate dupa sistemul comunist. Revolutia inca nu incepuse, si sincer, nu prea ne-a afectat. Eu imi vedeam de ale mele. Aveam o gramada de ascunzatori in care stateam, fiind convins ca acolo nu o sa ma gaseasca nimeni. Fie in podul castelului, intr-o camera unde se puneau rufele la uscat, fie la subsol, printre tevile uriase de apa calda de langa centrala. Aveam si o scorbura intr-un stejar gros, undeva, dar acolo ma duceam doar ziua, ca noaptea mi-era frica sa ies afara. Imi zisesera copiii ca e bantuit parcul de boierul Ghica, care credeau ei ca e inmormantat undeva intr-o poiana si noaptea iesea afara.
Castelul avea si o biblioteca mare, in care isi avea biroul gestionarul, un om foarte bun cu care am ramas prieten chiar si dupa atatia ani. Ma lasa acolo sa citesc din cartile cu propaganda sovietica, chiar daca inca nu incepuse scoala. Eu citeam inca de la patru ani, ca m-a invatat mama. Aveam o cutie de Ness Cafe Amigo si de pe aia am citit prima oara. Pe atunci eram soim al patriei la gradinita. Am fost chiar comandant de grupa. Prima oara pusesera o fata, dar era şâşâita si nu putea sa zica juramantul corect la parada.Dar la biblioteca cel mai mult imi placea masina de scris. Petreceam ore in sir apasand pe butoane.
A trecut vara si a inceput scoala. Erau doua sali de clasa mari, la ultimul etaj al castelului. In fiecare sala erau cate doua randuri de banci. Pe randul de la geam era clasa intai iar pe celalalt clasa a treia. In cealalta sala de clasa erau dispuse la fel clasa a doua si a patra. Eram cam cate 10 copii intr-o grupa. Ceilalti copii nu mergeau la scoala. N-as putea sa va zic de ce. La varsta aia nu iti pui intrebari inutile.

-Nicusor, stai in prima banca, la geam, langa Andone!

Andone era un copil tuns scurt, pana la piele, cu capul de o rotunjime matematica si care transpira mult si fara un motiv intemeiat. Eu ma uitam mult pe geam, iar el ma gadila din cand in cand. Eram la fel de prieten cu el, cum eram si cu restul copiilor. Ma simteam de-al lor. Doar doamna invatatoare ma trata diferit. Oare pentru ca eram singurul de acolo cu parinti? Cu un viitor? Ma rog...dumneaei a zis ca fiindca sunt inteligent, de aia pretinde mai multe. Si peste tot, toata viata, lumea a pretins mai mult de la mine. Dupa ore, treceam des pe langa sala de clasa, dar nu intram niciodata in ea, ca mi-era frica de invatatoare. Ea era plecata de ore intregi de acolo, ca locuia in alta localitate. Insa eu aveam o teorie de-a mea, cum ca oamenii sunt toti niste statui, care cand plec eu din camera impietresc si raman acolo. Si ca toate lucrurile din jurul meu se misca doar cand ma apropii eu de ele. De aia nu intram io in clasa, ca sa nu se trezeasca invatatoarea.
A trecut clasa intai, a trecut si a doua si am ajuns si in clasa a treia. Doar eu, singur. Intamplarea a fost ca am promovat doar eu, dintre toti copiii de clasa a doua. Ceilalti au ramas repetenti. Pare greu de crezut, dar de aia va si povestesc. Ca e interesant. S-ar putea ca e chiar unic. Asa ca eu fiind toata clasa a treia, a fost mare necaz pe capul meu. Eu matematica, eu citire, eu cunoasterea naturii, eu lucrare de control, eu ieseam la tabla, eu tot, tot,tot. Nu are rost sa povestesc ce s-a intamplat , ca e plictisitor. Concluzia e ca eram doxa de cunostinte, la nivelul clasei a treia. Asa ca mama a decis sa ma transfere la o scoala normala cand a inceput clasa a patra, ca sa ma obisnuiesc cu un mediu mai aproape de normalitate.
Despartirea de castel a fost grea. Copil fiind, am plans dupa toti prietenii mei de acolo, dupa doamna invatatoare pe care am iubit-o enorm. Am facut multe boacane pe-acolo, dar nu vreau sa scriu o suta de pagini din ceea ce ar fi trebuit sa fie o postare scurta pe un bolg pe care nu il citeste aproape nimeni. Va mai zic doar ca, la scoala cealalta toti copiii erau uluiti, la fel si invatatoarea, ca raspundeam la toate intrebarile fara sa ridic mana si ieseam singur la tabla fara sa ma invite nimeni.Aaaa....si am luat premiul intai!


Daca v-a placut...treaba voastra!